Rolul relaxării în tratamentul anxietăţii

Fenomenologia tulburărilor anxioase se leagă, atât pe plan subiectiv, cât și pe cel obiectiv, de starea de tensiune. Subiectiv, atât anxietatea, cât și teama, sunt trăite sub forma unei tensiuni emoționale generatoare de disconfort, iar pe plan obiectiv, se poate urmări asocierea anxietății cu încordarea, care uneori îmbracă chiar forma crampelor musculare, precum și cu tulburări ale echilibrului vegetativ. Nu este întâmplător faptul că tehnicile de relaxare reprezintă un element pratic nelipsit al programelor terapeutice concepute pentru tratamentul anxietății și al fobiilor. Terapiile de relaxare reprezintă piatra de temelie a oricărui program de control (management) al stresului. (Cotton, 1990). Simpla combinare a diferitelor forme ale relaxării poate fi suficientă pentru a se atinge o ameliorare semnificativă a stării persoanelor care suferă de panică și agorafobie.

Metodele de relaxare au fost definite drept acele demersuri terapeutice care țintesc cu ajutorul exercițiilor adecvate, decontractura musculară și ameliorarea tensiunii pshice. Astfel, relaxarea "este tehnica căutării odihnei celei mai eficiente posibile, și în același timp, repartizarea economicoasă a energiilor psihice mobilizate de către persoană." Scopul fundamental al demersurilor/tehnicilor de relaxare este definit ca înlăturarea sau risipirea acelor simptome fizice negative, pe care organismul uman le produce sub influența stresului. Ranty (1990) evaluează scopurile relaxării psihoterapeutice într-o perspectivă mult mai cuprinzătoare; în opinia lui, acestea cuprind restructurarea imaginii corporale, atingerea unei autocunoașteri mai profunde și mai adecvate, reconstituirea unității și a identității, dobândirea unei autonomii superioare, asigurarea unei protecții mai eficiente a funcțiilor somatice în cazul fenomenelor de decompensare prin mobilizarea în direcția unei adaptări mai satisfăcătoare, luarea în stăpânire a imaginației reprimate sau a celei care funcționează împotriva persoanei, diminuarea stărilor de anxietate excesivă sau chiar eliminarea acestora, recâștigarea dorințelor și a bucuriilor, eliberarea corpului de tensiunile și crampele în care acesta a fost ținut captiv de către conflicte și traume. Ca o sumarizare a tuturor acestora, sarcina demersurilor psihoterapiilor de relaxare constă în a asigura ființei umane acea libertate care cuprinde în aceeași măsură exprimarea corporală și verbală a acestuia.

Baza relaxării o constituie asa-numitul răspuns de relaxare. Mobilizarea răspunsului de relaxare se realizează mai încet decât răspunsul de înfruntare sau evadare care se poate sesiza în condițiile confruntării cu situațiile amenințătoare. Aceasta se poate explica prin faptul că, în cazul țesutului muscular, nu există o comandă (codificată sub forma unui impuls nervos) care să conducă în mod direct la "deconectare". Toate impulsurile care sunt transmise pe căile nervoase provoacă contracția musculaturii. În măsura în care sistăm însă transmiterea impusurilor activatoare, după trecerea unui anumit timp, mușchii ajung într-o stare de relaxare, vecină cu starea lipsei de activare.